Naked surrounded by the world

In ultima vreme nu am mai scris. Mi-a fost frica sa imi exprim gandurile ce imi invadeaza mintea pentru ca odata ce le materializam nu mai reprezentau cuvinte ce imi alearga prin mine, deveneau fapte. I guess my denial never ends.

M-am dezbracat de amagirea din timpul zilei, de zambetul fals si de partea plina a paharului si m-am uitat in oglinda. There I was, facing my emptiness. Ma priveam si nu vroiam sa recunosc ceea ce vad – nimic. Asa cum eram in momentul respectiv, goala, am fost de fapt tot timpul, doar ca inauntru.

Primii pasi catre ‘vindecare’ este recunoasterea. Cu ura, recunosc tot ce se intampla in jurul meu, tot ceea ce se intampla in sufletul meu – dar care-i pasul urmator? Cum pot sa umplu golul din mine pentru intotdeauna?

In schimb, m-am imbracat cu tricoul lui pe care l-am spalat de atatea ori – dar mirosul lui a ramas intotdeauna cu mine.

Every time I try writing a story/happening/event that once made me happy, I postpone it. I don’t write more than one phrase per day, I choose my words carefully, avoiding to finish it because somehow, deep into my mind – I believe that if I finish writing the story , I put an end to those happy thoughts.

no,yes

Nu ma urasti atunci cand ma smiorcai ca un copil rasfatat.
Nu ma urasti atunci cand te gadil in talpa.
Nu ma urasti atunci cand ma stramb in toate felurile posibile.
Nu ma urasti atunci cand sunt morocanoasa de dimineatsa.
Nu ma urasti atunci cand sunt rea cu tine.
Nu ma urasti atunci cand sunt nemachiata.
Nu ma urasti atunci cand nu gatesc bine mancarea.
Nu ma urasti atunci cand uit chestii.
Nu ma urasti atunci cand sunt incapatanata cand nu trebuie.
Nu ma urasti atunci cand ma imbat.
Nu ma urasti atunci cand cheltui bani aiurea.
Nu ma urasti atunci cand nu inteleg ceva.
Nu ma urasti atunci cand iti fur din mancare.
Nu ma urasti atunci cand injur.
Nu ma urasti atunci cand nu te ascult.
Nu ma urasti atunci cand fac misto de tine.
Nu ma urasti atunci cand eu comand mereu ceva mai bun.
Nu ma urasti atunci cand sunt egoista.
Nu ma urasti atunci cand plang.
Nu ma urasti atunci cand te bat la cap cu aceeasi chestie.
Nu ma urasti atunci cand iti spun ‘I told you sooooo!’
Nu ma urasti atunci cand iti dau bobarnace peste nas.
Nu ma urasti atunci cand am dreptate.
Nu ma urasti ca sunt complicata.

Ma iubesti.

picks

Avem libertatea si posibilitatea sa facem atatea alegeri pentru viata noastra – e atat de usor sa alegi intre doua perechi de pantofi, sa alegi intre doua universitati, doua apartamente, doua orase, doua animale de companie. Dar exact ceea ce conteaza cel mai multe pentru noi, e de neales. Nu ne e in putere sa alegem de cine ne indragostim, pe cine iubim si cu cine simtim ca vrem sa ne petrecem restul vietii impreuna. De fapt, da, putem sa alegem asta, dar asta ar insemna sa ignoram total sentimentele si sa gandim pur rational – presupunem aici ca totusi suntem fiinte care au mai multa incredere in ceea ce simt decat ceea ce gandesc.

Ne putem influenta decizia intr-un fel sau altul, prin cercurile de prieteni cu care ne petrecem timpul, locurile pe care le frecventam des, da, ne restrangem si personalizam posibilitatile dar de foarte multe ori se poate intampla … pur si simplu. De nicaieri, poate aparea el, un el total diferit de tine si de ceea ce te asteptai, acel el ce iti va ghida restul vietii. Now, here, there is no choice – just what people call as ‘destiny’.

Cred ca asta e surprinzator de placut in iubire. Incapacitatea noastra de a ne controla sentimentele si mai ales cum ne plezneste viata si ne dovedeste ca nu avem un ‘gen’ de persoana de care ne putem indragosti. Poate fi oricine. ‘Oricine’  suna derutant pentru ca pana la urma nu e oricine, nu e o oarecare persoana, faptul ca l-ai cunoscut intamplator nu il face mai putin special, ci mai mult, il face si mai special, mai predestinat tie.

Desi sunt 3 bilioane de barbati in lume (yahoo answers) eu te iubesc pe tine. How is that not awesome?

safety and love?!

Locul ala in siguranta, unde ti se pare ca detii controlul asupra oricarui lucru si ca nimeni nu te poate dobori, locul ala in care nu ti-e frica de nimeni si de nimic, locul ala unde stii ca nu vei putea fi ranit. Da, acolo eram.

Ai venit si mi-ai distrus totul. Mi-ai daramat fiecare caramida pe care mi-am construit-o, mi-ai reamintit cine sunt atunci cand sunt cu tine, mi-ai readus dragalasenia si romantismul.  Mi-ai dat doua palme si un sarut si ai plecat. Te iubesc pentru cele doua palme si pentru sarut dar te urasc pentru ca ai plecat.

crossroads

M-am uitat in jurul mesei la care stateam cu totii si m-am gandit – ‘asta e pentru ultima oara cand o sa-i vad pe toti adunati asa’. Ma opream cu privirea la fiecare in parte si imi veneau in minte imagini cu momentele pe care le-am petrecut impreuna. Trebuia sa fie o seara placuta, plina de zambete si zgomote de ras; asa a fost majoritatea timpului dar se mai intampla din cand in cand, in timpul pauzelor dintre melodiile pe care le urlam (nu le cantam) sa imi aduc aminte de ce eram cu totii in acea seara acolo – plecam. Venise clipa in care trageam linia la toate amintirile si momentele prin care trecusem, recunoscand ca acum, in momentul de fata totul este trecut si ca prezentul si viitorul meu nu se va mai lega de tot ceea ce tine de Bucuresti. Urma sa las in urma nu numai persoana care este definita si construita de acest oras, cat si persoanele care au participat la construirea mea.

Avea loc un razboi in mine. Pe de-o parte vroiam sa traiesc clipa, sa ma bucur de acea seara minunata inconjurata de prieteni astfel incat sa pot sa ma uit dupa o perioada inapoi si sa zic – ah da, ce vremuri bune! Pe de alta parte eram trista, simteam cum se scurg minutele si cum se scurteaza timpul pe care il mai avem de petrecut impreuna. Vroiam sa fac cumva sa pot sa prelungesc clipa si sa nu mai rasara soarele care anunta o noua zi. Oricat am vrut eu sa nu ajung in acel punct, a venit si momentul in care am inceput sa imbratisez pe fiecare in parte in timp ce imi sopteau la ureche ‘drum bun’ si alte sfaturi prietenesti. Ii tineam in brate si strangeam din dinti pentru ca nu vroiam sa le mai dau drumul si nu vroiam sa mai aud aceleasi vorbe de despartire. Vroiam sa ma minta cineva cu zambetul pe fata si sa-mi zica – Ne vedem maine!

In drum spre casa ma macina un gand total egoist. Realizam ca plecarea mea nu va schimba viata nimanui. Ei isi vor continua viata, se vor trezi a doua zi de dimineatsa si vor face aceleasi lucruri pe care le fac de obicei. Vor continua sa inainteze, viata lor va evolua in continuare. Zic ca este un gand egoist pentru ca e normal sa se intample asa si mai mult, e bine ca lucrurile  stau in felul asta. Daca am jelii cu totii la plecare fiecarui apropiat, lumea ar fi de fapt o adunatura de oameni depresivi.

And here I am, la inceput de drum, missing the comfort of feeling like home.

red lights

sex in masina. word.

puf!

Where did all the ‘awww’ moments disappear?

heading nowhere

Nesincronizarea este pura tortura. Urasc situatiile in care singurul lucru pe care poti sa dai vina este desfasurarea evenimentelor in momente foarte proaste. Vrei sa gasesti o scuza mai buna si in final te intorci cu coada intre picioare si iti dai seama ca nu poti sa invinuiesti altceva decat TIMPUL. De ce nu poate sa fie de mai multe ori destept decat prost? Si atunci singurul lucru pozitiv care iti vine in minte in clipa respectiva este ca destinul atotstiutor nu lasa lucrurile sa se desfasoare la intamplare, ci stie exact cand si unde va fi ‘the right time’.

Time, wake the fuck up.

fugitive thoughts

Plec.

Asta e gandul care imi ocupa zilele. Si credeam ca nu ma deranjeaza vocea asta obsesiva care imi repeta fara a se opri ca o sa incep un nou capitol. Pana azi. M-am uitat la un film teribil de prost, o comedie romantica siropoasa americaneasca pe care am prins-o pe la jumatate pe HBO pentru ca vroiam sa ma uit la ceva cat timp mancam orez. Am inceput sa plang la dramele personajelor fara sa inteleg de ce. And then, it hit me.

Filmul asta prost m-a scos din propriul meu film prost. Credeam ca sunt entuziasmata ca plec, ca abia astept sa ajung acolo si sa schimb mediul, cand de fapt, mi-e frica sa parasesc totul. Mi-e frica sa abandonez tot ceea ce e comod si familiar ca sa intalnesc o lume noua si necunoscuta. Mi-e frica sa nu imi uit trecutul, sa nu ma pierd pe mine insumi.

De fapt nu numaram cate zile mai sunt pana cand in sfarsit plec, ci cate zile mai am pana cand plec.